Exercițiu de scriere: Cuptorul

Știți grupul celor care iau scrisul în serios, da? Adică grupul de Facebook The Writing Nest, unde te tot invităm și pe tine, să ni te alături. Ei bine, acolo dăm periodic exerciții de scriere, oamenii scriu, iar noi punem rezultatele aici, pe site. Și cum a trecut ceva timp de când nu am mai urcat texte la Resurse, azi revenim în forță și îți împărtășim un text scris de Ligia Dumitrescu.

Provocarea suna cam așa: „Scrie un text pornind de la primul obiect pe care îl vezi acum în jurul tău”. Iată ce a ieșit din mâinile Ligiei:

 

Primul obiect: cuptorul. Și povestea: Nu știu alții cum sunt, dar, la mine, primăvara vine cu valuri de entuziasm.

Nici nu ar putea fi altfel, dacă iau în considerare toată foiala amețitoare care se manifestă, de la minusculul fir de iarbă ce-și face loc printre bulgări moi de pământ, până la copacii îmbătați de soare, care par să-și fi pierdut simțul măsurii și se împodobesc din cap până-n picioare cu floricele delicate și frunzulițe de un verde care n-a apucat să se coacă la soare.

Gângănii zumzăitoare se pornesc să bea din toate cupele colorate ale florilor, păsărelele te asurzesc cu ciripitul lor exaltat, iar oamenii, eu – în particular, mă trezesc cu tot felul de idei zburdând prin mintea-mi ce pare să se dezghețe, asemenea naturii, de la căldura blândă a noului anotimp.

E primăvară iar. Și așteptăm Paștele.

Nu sunt o persoană religioasă, dar cred în Dumnezeu, care a consimțit să mi se arate exact în forma în care pot eu să îl înțeleg cel mai bine.

În schimb, de când mă știu, Paștele are câteva repere fără de care nu se poate.

Îmi place să merg la slujba de Înviere. Îmi place să cânt, laolaltă cu toată lumea „Cristos a înviat!”. Îmi place cum se împrăștie lumina în mulțimea de oameni și totdeauna mi-am imaginat ce grozav trebuie să se vadă asta de sus.

Îmi place să rămân mai mult în curtea bisericii, după ce șiruri de lumânări aprinse încep să se îndrepte către case, să ascult predica de după Înviere. De-a lungul anilor, unele au fost reușite, altele nu tocmai pe placul meu.

Apoi îmi place drumul spre casă, cu lumânarea aprinsă, pe care o duc în fiecare cameră, și în ultimele cotloane, cu credința că flăcăruia aceea va lăsa acolo suficientă energie pozitivă cât să ajungă până anul viitor, când voi repeta ritualul.

E, deci, primăvară. Și atinsă de nebunia temporară aferentă acestei perioade, mi-a venit năstrușnica idee că aș putea face cozonaci pentru Paște.

Se pot spune diferite lucruri despre mine, dar nu mă poate acuza nimeni că aș fi vreo gospodină pricepută. Recunosc că există o probabilitate mare să mă folosesc de această concluzie ca de un pretext potrivit pentru a mă scuti, de bună voie și nesilită de nimeni, de obligațiile ce ar deriva din dovedirea unor abilități în materie de gospodărie.

Iată-mă, totuși, atinsă de morbul bucătărelii.

Sunt milioane de femei capabile să facă niște cozonaci de Paște. De ce n-aș putea și eu!?”, îmi zgândărește orgoliul un drăcușor rătăcit, nu se știe cum, prin bucătăria mea.

Așa că iau cu asalt internetul în căutare de rețete.

Aleg una care îmi „garantează” cei mai frumoși, pufoși și gustoși cozonaci.

Cozonac pufos cu 10 gălbenușuri, rahat, nucă, și cacao, stafide, fructe confiate

Așa sună varianta câștigătoare.

Renunț din start la fructele confiate, că n-am și oricum mi se pare cam exagerat mixul atâtor ingrediente.

Autoarea zice că aluatul crește ca Făt-Frumos, într-un minut cât altele în zece. Și că se rupe în figuri, respectiv în fâșii apetisante. Bașca, rămâne moale și proaspăt zile în șir.

Înșir și eu pe masă un kilogram de făină, drojdie uscată (că aia proaspătă era la pachete prea mari și m-am gândit că e păcat să arunc restul), zece gălbenușuri (a trebuit să caut o rețetă și pentru albușuri, că e păcat să se irosească!), zahăr, lapte cald, unt moale, ulei, vanilie, praf de sare și toată cohorta de rahat și fructe.

Doamna e o doamnă și destăinuie câteva secrete ca să-ți iasă cozonacul bun.

Folosiți ingrediente de cea mai bună calitate

M-am conformat și am luat ce era mai scump prin magazin. Prețul trebuie să aibă legătură cu calitatea, nu-i așa!?

Făina, trei nule, trebuie uscată, cladă

Asta nu știu ce vrea să însemne și nici nu am găsit explicații de dicționar. Îmi trece prin minte că ar putea fi, de fapt, „caldă”, dar mi se pare bizar să pun făina la încălzit, așa că trecem peste.

Mai zice doamna, tot despre făină, că trebuie să o cern vreo 2-3 zile la rând înainte de frământare. Să fim serioși! Eu vreau să fac cozonacul azi și nici nu am sită.

Bătutul de masă ajută aluatul foarte mult.

Cu asta m-a dat gata. Să bat masa! Cu ce? Pe toată suprafața? Cât timp? Și, mai ales de ce?

În timp ce îmi pun aceste întrebări existențiale, mă fulgeră ideea că aluatul trebuie bătut de masă. Ceea ce produce o altă avalanșă de întrebări. Voi afla mai târziu că bătaia și frământatul creează rețeaua de gluten, care habar nu am de ce ar trebui să ia ființă. Dar, pentru moment, trec la punctul următor.

Laptele se pune treptat

Asta pricep din prima, ceea ce face să-mi crească stima de sine, de mine… mă rog…

Alte sfaturi care mă confuzează.

Dacă vreți ca aluatul să crească mai repede, aprindeți cuptorul la minim și băgați vasul cu aluat în cuptor. După 15 minute stingeți focul și lăsați acolo cozonacul.” Adică e gata după 15 minute?! Dacă nu, care cozonac?

Dacă nu puteți băga aluatul în cuptor, puneți dedesubt un vad cu apă caldă, dar vasul cu aluat nu trebuie să ajungă apa.

Fir-ar! Singurele izvoare cu apă caldă pe care le știu sunt la sute de kilometri distanță și nici nu prea curg în vaduri. Așa că aluatul meu nu prea are cum să ajungă apă nici dacă ține morțiș. Da, sunt cârcotașă, evident că m-am prins despre ce era vorba, dar o mică ironie n-a omorât pe nimeni, nu-i așa?

Corolarul sfaturilor de autor: „Faceți cele trei frământări exact așa cum spun eu!

La naiba! Am ales cea mai pretențioasă rețetă. Trei frământări! Asta da provocare. Dar, dacă rezultatul constă în cei mai frumoși și mai pufoși cozonaci, mă risc!

Mă apuc așadar de treabă și, una peste alta, consider că am urmat îndeaproape indicațiile doamnei.

Să fi tras chiulul nițel la partea cu frământatul. Dar cine e capabil să strângă-n palme și să împungă cu pumnii o cocă timp de o oră? Ar fi trebuit inclusă, de la primul paragraf, o atenționare, că asta e treabă pentru persoane cu o remarcabilă condiție fizică a brațelor.

Urmează partea când aluatul se lasă la crescut frumos și se umple de bule.

Dar fenomenul întârzie să apară, ceea ce mă umple pe mine de îngrijorare. De aceea, în momentul în care am văzut ceva care semăna cu o bulă mi-a venit inima la loc. Am mai așteptat un pic, am adăugat umplutura și am introdus la cuptor.

Rezultatul – un cozonac prezentabil, dar prost crescut, pe care l-am împachetat și l-am inclus în bagajul cu care merg, ziua următoare să petrec Paștele împreună cu părinții mei.

Nu am de adăugat decât că am făcut cu toții haz de cozonacul meu.

Convinsă că, totuși, ingredientele de calitate trebuie să fi produs un gust bunicel, am decis să mănânc măcar un pic.

L-am tăiat greu. Un fierăstrău sau o toporișcă ar fi fost foarte potrivite pentru această operațiune. Și tot greu am mestecat câteva înghițituri.

Eu. Părinții mei nu și-au riscat lucrările dentare.

Gustul era acceptabil, dar am căzut de acord că maidanezul curții ar avea un Paște mai fericit dacă ar primi o bucată de cozonac pietrificat. În definitiv colții lui sunt obișnuiți să spargă oase!

Așa că i l-am pus în castronul de lângă cușcă.

A doua zi l-am găsit lângă castron, abandonat și trist. Cozonacul! Câinele aștepta dând din coadă o mâncare adevărată.

Am râs. Și mi-am promis că nu mai fac niciodată.

Exercițiu de scriere: Cuptorul