Toate motivele să nu te înscrii. Și unul singur să fii acolo

Îți ziceam zilele trecute pe Facebooktocmai ce-am înscris la The Writing School prima româncă din diaspora. Ei, uite că azi îți spunem că am înscris-o și pe a doua. Și la cum stau lucrurile, se pare că e mai mult decât clar că de acum încolo lista românilor plecați peste hotare care se înscriu la The Writing School va continua.

Pentru că au oamenii ăștia niște povești, de e păcat să nu îi ajutăm să le spună așa cum își doresc. În plus, dorul de casă și de limba asta română care e atât de frumoasă își spune cuvântul și îi motivează și mai mult să învețe să scrie bine, să își găsească vocea, să își facă cunoscută povestea.

Poate ne-a distanțat fizic pandemia asta, dar scrisul reușește, ca întotdeauna, să dărâme toate frontierele și să ne aducă împreună, oriunde ne-am afla. Iar noi nu putem decât să ne bucurăm că avem șansa să le oferim românilor din diaspora contextul de care au nevoie ca să scrie și să se reconecteze cu țara lor, cu scrisul, cu ei.

Mai jos ai eseul de înscriere pe care ni l-a trimis Ancuța Stoian, stabilită de anul trecut în Austria. Te lăsăm să-l savurezi și tu așa cum l-am savurat noi. Iar până începem cursurile în ianuarie, alături de Ancuța și toți ceilalți cursanți, poți să le dai de veste românilor de pretutindeni că au șansa să își îndeplinească visul de a scrie la The Writing School.

 

Eseu despre cum să vă conving pe voi că locul meu e la The Writing School
Sau
Eseu despre cum să mă conving pe mine să nu trimit acest eseu nicăieri

 

Sunt Anca, am 36 ani, am doi copii mititei, sunt căsătorită cu omul de care sunt îndrăgostită de vreo 14 ani și anul trecut am hotărât că greul din România e prea greu de dus pentru noi. Am închis ceva socoteli, am închiriat casa, ne-am înghesuit bunurile în cutii cu etichete, ne-am urcat în mașină și am venit în Austria.

Am venit în Austria să vedem dacă greul pe care-l duc oamenii de aici e mai greu decât cel din România și dacă noi îl putem duce. Că așa, de acasă, din România, din bula noastră, greul românilor plecați din România pare mai ușor.

Înainte să plecăm, am avut parte de o perioadă în care ne-am întâlnit cu oamenii dragi, ne-am pupat și ne-am jurat că nu ne vom uita, și am plâns, și am făcut schimb de cadouri, și ne-am promis unii altora că ne vom suna, și că ne vom scrie, și că ne vom vedea des. Bull shit! Habar nu aveam noi atunci că va urma cel mai ciudat an și că viețile noastre se vor schimba cu totul altfel decât speram, credeam sau cu totul altfel decât ne temeam noi. Habar nu aveam noi atunci că ai noștri copii vor merge pe stradă și le vor spune puilor de pisică: „Hei, pisicuțelor, stați mai departe una de cealaltă, puteți să luați covid!

Mânată de dorința de a păstra legătura cu toți și de a îi ține la curent cu aventura noastră, și cu reușitele noastre, și cu viața minunată ce ne aștepta, am făcut o pagină de Facebook: O familie de români în Austria. Prima postare am făcut-o în noaptea în care am plecat. Mi-am invitat cei 300 de prieteni să dea Like paginii, maxim jumătate din ei au apreciat pagina și așa a rămas și până acum. Prima postare a avut un soi de succes sperat, dar total neașteptat. Când am văzut cu ce viteză se distribuie și câte mesaje primesc, mi-am zis să plusez și eu, așa că am promovat postarea cu vreo 25 lei. A ajuns la un impact de peste 90.000 de oameni. Și am continuat să scriu. Și oamenii au continuat să vină. Acum mă urmăresc 7000 de oameni. Am articole care abia ating un impact de 5000 de oameni și articole care depășesc 15.000.

La început, mă așezam la laptop și scriam cam într-o oră un articol. Câteodată îl verificam, alte dăți, după punctul final, apăsam repede butonul PUBLICĂ.

Ușor-ușor, am început să am tabieturi în ceea ce privește scrisul. Am nevoie de liniște când scriu și prefer, dacă se poate, să scriu un articol dintr-o bucată, nu în mai multe reprize.

După ce termin, citesc tot, plec din acea cameră pentru 10 minute, timp în care fac o altă activitate, orice altceva, apoi mă întorc și citesc din nou. Apoi îi trimit lui, citește el, aștept reacția lui și apoi public.

Scriu când am ceva de spus, dar mă așez la masă și când nu știu despre ce o să scriu. Și încep și scriu și constat că se duce undeva și șterg și revin și o iau de la capăt și rearanjez și recitesc și scriu iar dintr-o altă perspectiva. Și mă ridic apoi de la masă cu un articol despre care, în urmă cu câteva ore, nu aveam nicio idee.

Am început să notez în telefon când îmi vine o idee despre un articol sau o frază care îmi place. Sau îi văd pe ai mei copilași cum se joacă. Îmi vine să scriu cărți despre cum vor fi copiii mei mari și să le scriu o viață frumoasă și plină și ei să citească acele cărți și să se ghideze după ele și să aibă realmente vieți frumoase și pline.

Alteori îmi notez în telefon replici pe care nu am fost în stare să le dau cuiva într-o confruntare directă sau într-o discuție în contradictoriu. Îmi imaginez cum ar fi reacționat personajele mele preferate din cărți în situațiile prin care trec eu și îmi deschid telefonul și le notez.

Anul ăsta, de când suntem plecați din România, eu m-am schimbat mult. Scrisul și importanța pe care eu o acord scrisului m-au schimbat. Scrisul a devenit o activitate zilnică și necesară pentru mine. Și, indiferent dacă sunt sau nu mulțumită de ceea ce am scris, mereu mă simt mai bine după ce scriu. Dar, aproape mereu mă simt și nesatisfăcută din cauza timpului.

Am doi copii mici care mai mult nu au mers la grădiniță anul acesta și, când au mers, au stat maxim până la ora 12. Am un job la care merg zi de zi, am un business care îmi consumă mult timp și multă energie. Am o casă și o bucătărie și nicio bunică și niciun catering prin apropiere. Timpul meu este puțin, dar fac eforturi să acord o bucățică din el și scrisului.

Au început să se deschidă sertare din dulapul meu cu amintiri, sertare din care zboară foi dictando cu titlul: „Compunere”. Am flashback-uri cu mine copil, jucându-mă în vacanțe și gândind: Ce frică mi-a fost să mă dau pe toboganul ăsta, dar ce bine a fost să mă dau pe el… O să scriu în compunerea de la început de an „Vacanța mare”, despre acest tobogan.

Apoi am început să îmi amintesc cum eu eram mereu cea care le scria mesaje băieților. Nu doar băieților cu care eu flirtam sau cu care aveam prietenii. Nu, eu scriam mesajele prietenelor mele către iubiții sau potențialii lor iubiți, chiar și mesajele de ceartă și supărare. De fapt, mai mult pe acestea din urma.

Mi-am mai amintit și de jurnale. Nu știu dacă le voi mai găsi în casa părinților mei, dar știu că scriam aproape în fiecare zi. Cred că între clasele a 8-a și a 10-a am scris cel mai mult. Și mi-am amintit că aveam zile în care începeam cu „Dragă Jurnalule”, așa cum văzusem eu în filme. Și aveam dăți în care scriam ca și cum aș fi fost un soi de spectator la ziua respectivă și mă transformam pe mine însămi într-un personaj.

Fără să îmi dau seama, scrisul a făcut mereu parte din viața mea.

Anul trecut aș fi spus despre mine că hobby-ul meu este cititul. Cititul și recititul. Este ceva atât de… liniștitor, ceva atât de reconfortant în a ști ce urmează să se întâmple… câteodată abia aștept să se termine o carte ca să o pot reciti. Anul ăsta spun că cel mai mult îmi place să scriu.
Peste 5 ani îmi doresc să spun că pasiunea mea e cititul și ca îmi câștig existența din scris.

E cam mult, așa-i? Nu visez la a publica niște cărți care vor deveni bestseller-uri și că mă voi îmbogăți. Visez la a învăța o modalitate prin care să pot duce blogul meu la următorul nivel și să îl pot monetiza. Sau poate, cine știe, voi scrie acea carte pe care mi-o cer mulți: Emigrant. Primul an în Austria. Emigrant în pandemie 2020.

Mi s-a oferit o colaborare profesională prin intermediul blogului. Cineva vrea ca eu să scriu articole despre călătoriile pe care le fac cu familia mea aici, în Austria. Nu e cine știe ce mare colaborare, însă mie mi-a deschis apetitul pentru a câștiga bani din scris.

Doar ca îmi e teamă. Pe blogul meu scriu și nu aștept nimic din partea nimănui și nimeni nu are vreo pretenție. Dar, dacă voi încerca să monetizez, dacă voi scrie pe bani pentru cineva… oare nu se va auzi dintr-o dată o voce: „Oameni buni, nu vă lăsați păcăliți, e o impostoare, ea nu știe să scrie! Doar vă păcălește!

Cam aceasta este relația mea cu scrisul și cam acestea sunt motivele pentru care îmi doresc să învăț de la voi.

Am și multe contraargumente.

Am cumpărat cartea Ghidul scriitorului începător tocmai ca să mă conving că nu merită să mă înscriu la această școală. Am terminat-o în două nopți și deja acum o citesc a doua oară, de data aceasta cu pixul în mână și îmi iau notițe. Nu am timp. Mai fac un curs online de limba germană. Și, să fim serioși, la finalul acestei școli nu mă va aștepta nimeni cu brațele deschise și buzunarele pline de oferte financiare spectaculoase. Nu am bani pentru această școală. Pandemia m-a ajutat să pierd două joburi și ne-a destabilizat financiar. Prietena mea bună, cea care insistă să mă înscriu și să urmez această școală, mă va împrumuta cu banii pentru prima rată, bani pe care ea îi scoate din overdraft-ul cardului.

Vedeți voi, am multe motive să nu vă trimit acest eseu.

Și doar unul pentru care să o fac: îmi doresc tare!

Toate motivele să nu te înscrii. Și unul singur să fii acolo