Pentru că romanul „Facă-se voia” este a 9-a carte din provocarea Reading is cool, pentru că în luna mai avem pachet promo la ambele cărți semnate de Ines Dumitriu și pentru că Ines chiar e o scriitoare mișto, am luat-o un pic la întrebări (ok, un pic mai mult) și am aflat o mulțime de lucruri despre Ines, despre cărțile ei și despre stilul ei de scris. Da, e un interviu lung, dar e plin și de zâmbete, și de emoție, așa, în stilul Ines Dumitriu. Așa că așezați-vă confortabil și savurați interviul de aici.
„Nu m-am despărțit niciodată de scris”
În urmă cu 4 ani participai la un curs de scriere creativă, care avea să îți schimbe viața, oricât de clișeistic ar suna. Poți să ne spui ce s-a întâmplat atunci și, mai ales, ce s-a întâmplat după?
În urmă cu patru ani, fetița mea avea 10 luni. Ea 10 luni de când apăruse în această lume, iar eu 10 luni de când dispărusem din această lume. Îmi dau seama cât de dramatic sună, dar adevărul este că, după ce am născut-o, nu am mai avut curaj să ies din casă. Nu mai pun la socoteală primele săptămâni, când nu aveam curaj să ies din camera ei.
Prima dată când am îndrăznit, totuși, să ies, a fost pentru că am aflat că vine Liv în Iași și ține un curs de scriere. La drept vorbind, habar n-aveam cine este Liv, tot ce știam despre ea e că este o „tipă mișto”, deci nu prea cred că această descriere succintă a avut puterea să mă scoată din casă, așa că voi trece la următorul motiv, faptul că era vorba despre scris. Sau se poate la fel de bine să fie faptul că mi se tocise fundul de la atâta stat în pat cu copilul în brațe și probabil îmi și ajunsese atâta alăptat și nopți încercănate. Așa că m-am dus.
Și de atunci, totul e istorie 🙂
Glumesc. Acela a fost momentul în care am înțeles despre mine că e posibil să mă pricep să scriu și altceva decât articole pe blog. Sau măcar articole pe blog un pic mai mișto. Așa, ca tipa aia care m-a scos din casă după 10 luni.
Din momentul ăla, m-am dus la orice curs de scriere pe care Liv l-a ținut în Iași. Adică m-am dus la același curs de mai multe ori. Pentru că îmi plăcea de ea și îmi plăcea de mine după ce mă vedeam cu ea și, mai ales, îmi plăcea felul în care se schimba scrisul meu, după aceste întâlniri.
Totul a fost treptat și, într-o zi, m-am trezit că scriu la ceea ce presupuneam atunci că este o carte. Sau, mă rog, ceva mai lung decât textele mele scurte. Așa a apărut Blestem.
Restul chiar că-i istorie :).
Care e relația ta cu scrisul? Îți mai aduci aminte cum era Ines când era mică? Erai pasionată și atunci de cărți și de scris sau cum ai dezvoltat pasiunea asta? Îți doreai să devii scriitoare sau aveai alte planuri pentru viitorul tău?
Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu, dar mai ales să citesc. Am învățat să citesc singură și apoi să și scriu, dar numai cu litere mari de tipar.
Când eram prin clasa a cincea, am descoperit cărțile cu Marry Poppins și m-am îndrăgostit. Le-am citit pe toate, mă duceam la bibliotecă de două ori pe săptămână și nu lăsam nicio poveste nouă cu Marry Poppins să apară, fără s-o citesc imediat. Apoi, m-am apucat să scriu și eu povești asemănătoare.
Abia așteptam să primim temă la română, ca să am un pretext să scriu. „Compunerile” mele erau mult mai lungi decât ale colegilor și era musai să le citesc. Eu credeam atunci că ei insistă la profă să citesc eu pentru că scriam atât de bine. Adevărul este că, după ce citeam eu, nu mai era timp să citească nimeni altcineva. Îmi amintesc cum odată o colegă a crezut că face o mare deconspirație, când i-a zis profei că poveștile mele seamănă izbitor de tare cu cele cu Marry Poppins. Mi s-a părut cel mai frumos compliment din lume. Mi-a dat aripi să continui. Spre disperarea colegei.
Nu cred că m-am gândit vreodată să mă fac scriitor. Maxim jurnalist mi-a trecut prin minte. Îmi plăcea să scriu, dar ajunsese la mine de mică acest clișeu cum că scriitorii sunt muritori de foame. Iar mie îmi plăcea să mănânc. În plus, nu voiam nici să mă droghez. Nici măcar să mă îmbăt. Sau să fumez.
Deci, nu, nu m-am gândit atunci să mă fac scriitor, dar am scris oricum. Scrisul a rămas mereu cu mine. Cunosc oameni care au o relație complicată cu scrisul: le plăcea, dar apoi s-a întâmplat ceva (de obicei, mama, care le-a găsit jurnalul), apoi s-au oprit din scris, iar acum se străduiesc să se reîmprietenească. Eu nu m-am despărțit niciodată de el. Deși, cred că mi-a găsit și mie mama jurnalul.
„Un cititor mi-a spus că ar trebui să mă las de orice altceva fac în viața asta și să scriu”
Chiar, cum îți sună acest statut de „scriitoare” sau „autoare”? Cum te simți ca autor publicat și, mai ales, ca autor îndrăgit și apreciat?
Îmi sună foarte bine. Am început să îndrăznesc să-l folosesc și eu. Deși, Murakami spune că pe la a zecea carte, așa, poți să te consideri scriitor. Dar eu folosesc în continuare cuvântul, să mă impulsioneze să merg mai departe.
Nu știu cum să spun că mă simt. Deschid Goodreads-ul de cinșpe ori pe zi, să văd dacă am mai primit steluțe sau review-uri și mă întristez când primesc mai puțin de 4 steluțe. Nu sunt așa de multe din astea, dar am fost supărată vreo jumătate de oră, când am văzut un rating de o singură steluță. Singurul rating de o singură steluță.
Mă simt bine, dar mă simt vulnerabilă, ca și cum aș merge în fundul gol pe stradă. E o senzație interesantă. Nu știi dacă oamenii se uită la tine pentru că le place ceea ce văd sau pentru că le vine să vomite. Sau pentru că ei niciodată nu ar face asta.
Care crezi tu că sunt lucrurile care duc la „succesul” unui scriitor? Și aici cred că cel mai potrivit ar fi să ne spui ce înseamnă acest succes pentru tine, pentru că fiecare vede succesul diferit, mai ales când vine vorba de scris cărți.
Succesul pentru mine înseamnă să scriu o carte pe care să-mi fie drag să o citesc singură de mai multe ori, căci eu sunt cel mai aspru critic al meu. Apoi, mai înseamnă să primesc mesaje de la oameni care vor neapărat să-mi spună că ceea ce am scris i-a atins într-un fel anume.
Nu știu dacă oamenii ăștia care îmi scriu își dau seama cât de mult înseamnă pentru mine să citesc astfel de mesaje. Mi le salvez pe fiecare în parte și revin la ele, atunci când mi se pare că sunt un scriitor de căcat. Căci mi se pare destul de des.
„Lucrurile” care duc la succesul unui scriitor, în cazul meu, au fost un editor bun, megabun, cel mai bun, care nu m-a lăsat când voiam eu să mă las, un grup de scriitori care, de multe ori, s-a transformat în grup de suport psihoterapeutic și, nu în cele din urmă, cititorii.
Cititorii care râd, plâng, se entuziasmează, sunt mișcați cumva și continuă să caute cărțile sau textele scrise de mine.
Odată, înainte să termin Facă-se voia, cineva (un cititor) pe care eu îl apreciez mult mi-a spus că ar trebui să mă las de orice altceva fac în viața asta și să scriu. Mesajul ăla a însemnat succes pentru mine.
„Nici nu aș fi îndrăznit să mă gândesc că aș putea să scriu o carte publicabilă de o editură”
De ce ai ales The Writing Journey ca editură care să-ți publice cărțile? E o întrebare pe care și-o pun adesea oamenii care nu știu unde să își trimită manuscrisele și ce să aleagă.
Pe acești oameni probabil o să-i dezamăgesc. Pentru că nu am făcut niciun research înainte, nu mi-am făcut nicio listă cu edituri, pro și contra și strategii din astea.
La un moment dat, cineva, într-un program pe care l-am organizat pentru un grup, mi-a spus lucrul ăsta: „Ines, tu ne-ai adunat aici. Noi am venit aici pentru tine, nu pentru cei care și-au pus sigla pe afișe. Ești ca frizerul: la orice frizerie s-ar duce să lucreze, noi venim după el.”
Cam așa e și cu Liv 🙂
Și să nu creadă cumva cititorul care ajunge până aici (dacă ajunge, înțeleg că e un text lung și oamenii mai au alte treburi) că aș fi cine știe ce arogantă care a descoperit BMW-ul și respinge orice alt tip de mașină. Am ales The Writing Journey pentru că Liv m-a ales pe mine și pentru că, până să mă aleagă Liv pe mine, nici nu aș fi îndrăznit să mă gândesc că aș putea să scriu o carte publicabilă de o editură.
Ai publicat o carte și înainte să participi la cursurile de scriitură. Cum vezi diferențele între cartea de atunci și romanele publicate cu ajutorul unui editor, în urma cursurilor de scriitură?
Îmi este tare dragă cartea aceea pe care am scris-o și publicat-o de una singură. Dacă primeam întrebarea asta acum câteva luni, nu era ăsta răspunsul. Căci mi-a fost greu să accept că atunci, cu cartea aceea, am făcut tot ce am putut cu resursele pe care le-am avut.
Cartea aceea nu este un roman. Și chiar cred tare de tot că nu ai cum să scrii un roman de unul singur. Sau, mă rog, îl scrii așa, mai chinuit, și îi răpești strălucirea pe care ar putea s-o aibă, dacă cineva care știe mai bine decât tine s-ar uita peste el.
Deci, diferențele sunt ca de la cer la pământ, deși și pentru cartea aceea primesc mesaje frumoase. Dar îmi place mai mult de Ines care a lucrat într-o echipă la Blestem și Facă-se voia, decât Ines care s-a chinuit la Ca și cum ne-am ști dintotdeauna.
Și nu pot să-mi scot din minte gândul că și cartea aceea ar fi putut fi mult mai bună, dacă aș fi lucrat cu un editor.
„Scrierea cărților mele a fost diferită pentru că și etapele vieții mele au fost diferite”
Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai învățat în urma cursurilor de scriitură?
Cea mai importantă este lecția curajului. Apoi, am mai învățat că am nevoie de oameni pe lângă mine, care să-mi dea feedback în permanență și să mă ajute să-mi ajustez drumul pe măsură ce îl parcurg. Și care să facă galerie pentru mine. Mă ajută foarte mult oamenii care se entuziasmează 🙂
Concret, am învățat că rutina e mama mersului înainte, pe care o dobândești greu și poți s-o pierzi ușor. Am mai învățat și apoi am devenit obsedată de verbele la infinitiv (adică să nu le folosesc) și puțin și de gerunziu, dar încă nu sunt chiar obsedată.
Cum a fost experiența scrierii și publicării acestor două romane apărute la The Writing Journey, în urma cursurilor de la The Writing School? Ce ai experimentat la fiecare și ce a fost diferit la „Blestem” față de „Facă-se voia”? Care au fost provocările și care au fost bucuriile pentru fiecare în parte (de la tine, de la cititori, de la familie)?
Scrierea lor a fost diferită pentru că și etapele vieții mele au fost diferite. La Blestem, am descoperit pofta de a scrie, de parcă se scosese un capac și a lăsat scrisul să iasă. Am scris oriunde și oricum, n-am avut nevoie de niciun ritual al scrierii, nicio lumânare aprinsă, nicio aliniere a planetelor. Cel mai mult am scris noaptea, după ce îmi alăptam și adormeam fetița. Când în sfârșit se făcea liniște în cameră, scoteam telefonul și scriam acolo despre Viorel. A doua zi treceam totul „pe curat”.
La Facă-se voia am scris cel mai mult în starea de alertă, când ne-am închis cu toții prin case. Atunci am reluat și întâlnirile cu grupul de scriitori (scriitoare, dacă este să fim cinstiți până la capăt), iar scrisul a fost una dintre frânghiile de care m-am prins în acele vremuri ciudate.
Mie mi s-a părut că la Facă-se voia a mers mai repede și mai cursiv, dar tind să cred că e ca la nașterea naturală: uiți cât de tare a durut. Acum, când mă uit în urmă, îmi amintesc niște momente în care am vrut să renunț, iar o anumită parte din această poveste a avut șase versiuni, până să se oprească la cea finală. Ușor nu cred că a fost.
Ce ți-ai dori să spună oamenii despre cărțile tale după ce le citesc?
Că au lăsat o urmă în ei.
Ce spui tu despre fiecare dintre ele? Hai să „săpăm” un pic mai adânc în subiectele cărților și să deschidem „plicul”. Despre ce e vorba în cărțile tale? Putem vorbi de un gen literar anume cu care te-ai defini?
Am acest prost obicei să-mi imaginez prin ce o fi trecut autorul, de a ales un anumit subiect. Și cel mai tare mă enervează cărțile care, în mod evident, sunt scrise în urma unui proces psihoterapeutic. Mi-am promis mie însămi că n-o să fac așa ceva, dar apoi a apărut Blestem.
Blestem, zic eu, este despre traumele transgeneraționale și despre cât de proști suntem când nu ne arătăm așa cum suntem. Am scris cartea asta cu mare încrâncenare, căci și poveștile care nu aveau nicio legătură cu mine tot aveau legătură cu mine. Au fost niște părți pe care le-am scris și am plâns de ciudă peste tastatură și am sperat, așa cum am tot auzit că se spune, că o carte pe care o scrii are puterea să te vindece.
Încă nu-mi dau seama dacă Blestem a făcut asta.
În Facă-se voia este vorba despre femei care se salvează între ele. Inițial, trebuia să fie vorba despre altceva, dar femeile din grupul de scriitori mi-au deturnat planul. Dar mai este și despre povestea fiecăruia dintre noi care merită spusă, pentru că nicio poveste nu este banală. Și pentru că, atunci când iese la lumină, are acest bun obicei de a se împleti cu alte povești ieșite la lumină și acolo să se producă vindecarea mult dorită.
Și în Facă-se voia mi-am vărsat vreo câteva frustrări. Iubesc acest privilegiu al scriitorului!
„Dacă am chef de scris, dacă îmi vine o idee care mă entuziasmează peste măsură, cumva timpul se găsește”
Aș vrea să vorbim un pic și despre procesul de scriere în sine. Ai un ritual și un proces anume? Îți notezi idei sau începi să scrii pur și simplu, scrii fără să știi unde ajungi și lași personajele să facă ce vor sau știi clar care e firul cărții încă de la început? Care e procesul în cazul tău de la prima idee până la produsul final?
Procesul meu aș spune eu că este haotic.
La Blestem a fost așa: „Aș vrea să scriu o carte despre niște oameni care se omoară între ei (spoiler!) și un gropar care-i dus cu pluta și vede viețile morților și descifrează misterul poveștii.”
La Facă-se voia a fost așa: „Cartea asta este despre niște femei care stau toată ziua în fața mașinilor de cusut, dar au o viață foarte interesantă și întortocheată și sunt puse să facă ceva împreună.”
Deci, putem să spunem că am un pui de synopsis în minte, dar este fascinant ce turnură poate lua acțiunea cărții, dacă las personajele să se desfășoare singure. Nu mă țin cu dinții de synopsis, dar îl folosesc drept punct de reper. Țin minte că la Blestem, după ce am scris dintr-o suflare un pasaj, m-am oprit, mi-ar ridicat ochii din laptop și am spus: „Doamne, ce nebun e omul ăsta.” N-am știut de la început despre omul ăla că e nebun.
În grupul nostru de scriitori, există Ioana Madi, care are superputerea să urmărească acțiunea pas cu pas. Ea poate să scrie un capitol după altul, în ordine logică și cronologică. Și mai exist eu, care scriu bucățile așa cum îmi vin, apoi mă întorc și mai intercalez părți, ceea ce îmi imaginez că îngreunează mult procesul de oferire de feedback. Nu știu, că nu-mi dau feedback singură.
Una dintre regulile din scriitură spune că scrisul are nevoie de timp și de răbdare. Cum stai tu cu timpul? Pe lângă activitatea de scriitor, mai faci și multe alte lucruri, plus că ești și o mamă implicată activ în dezvoltarea copilului ei. Spune-ne un pic despre activitățile pe care le desfășori și cum împarți viața asta cu viața de scriitor. Altfel spus, când și cum găsești timp pentru scris?
Aș vrea să spun că am o viață foarte organizată și frumos împărțită pe ore, dar maxim ce pot avea este un document în Google Docs în care îmi împart pe zile toate activitățile dintr-o săptămână. Când vine ziua cu pricina, le fac de-a valma, dar nu mă las până nu le bifez pe toate.
De pildă, și acest interviu este trecut „interviu The Writing Journey” în fiecare zi a săptămânii, pentru că mi l-am împărțit pe întrebări și mi-am calculat în așa fel încât să le termin pe toate până vineri. Dacă oi reuși, rămâne de văzut. Dar măcar am un plan.
De prea puține ori este vorba la mine de „timp pentru scris”. Cu toate astea, îmi amintesc câteva momente în care stăteam cu ideea în cap, ca un nufăr pe o mlaștină, și nu găseam timpul să o scot de acolo.
Însă de cele mai multe ori este vorba despre „chef de scris”. Căci dacă am chef de scris, dacă îmi vine o idee care mă entuziasmează peste măsură, cumva timpul se găsește. Plus că, dacă scriu sub influența entuziasmului, scriu foarte repede. Nici măcar nu am nevoie de ore întregi pentru scris. Uneori, chiar și jumătate de oră face minuni. Apoi mă pot întoarce la lista mea banală.
Da, trec și scrisul pe listă.
„Lucrul cu un editor – zău dacă văd o altă cale să scrii o carte bună”
Putem să dăm puțin din casă și să spunem că te-ai apucat de următoarea carte? Nu te întrebăm despre ce e vorba, dar am vrea să știm care e povestea ei și care sunt stările cu care ai plecat la drum când ai început-o.
Inițial, începusem o altă carte, dar după ce am scris aproape 150 de pagini, mi-am dat seama că nu-mi place. Așa că am lăsat-o.
În paralel, citeam Britt-Marie a fost aici și, sub influența ei, am putut să-mi îndrept mai tare atenția asupra unui personaj care ieșea foarte tare dintre cele 150 de pagini. Singurul personaj care merită să aibă o carte a lui.
Așa că am pornit pe urmele lui. Este un personaj real. Sper să se recunoască 🙂
Dacă te-ai uita în urmă, la trecutul tău, ce ai vrea să îi spui lui Ines cea de atunci? Dar lui Ines din viitor?
Lui Ines din trecut îi scriu cărți. I-am strecurat niște mesaje în ambele, dar mai ales în Blestem. Lui Ines din viitor nu știu ce să-i spun, dar i-aș spune lui Ines din prezent că mi-e tare drag de ea și de locul în care a ajuns.
Mesajul tău pentru oamenii care își doresc să scrie o carte, dar care poate nu au curajul să o facă, nu știu de unde să înceapă și nu sunt încă convinși cum îi poate ajuta un curs de scris cu un editor să își îndeplinească visul.
Mesajul meu sună ca un clișeu, dar n-am ce-i face: Just Do It!
Am observat, de-a lungul timpului, că cu cât petrec mai mult timp să analizez un lucru, cu atât am tendința să nu mai fac lucrul ăla, iar cele mai bune lucruri pe care poți să le faci sunt cele pe care chiar le faci, indiferent cum ies ele. Sau cum crezi tu că ies ele, că e și aici o poveste lungă.
Cât despre lucrul cu un editor, zău dacă văd o altă cale să scrii o carte bună. Iar cursul de scris, după cum s-a dovedit în cazul meu, poate să fie schimbător de macaz.
Nu mai analizați atâta, că trece timpul și se ocupă locurile!
***
Chiar așa, vorba lui Ines, nu mai analizați atâta, că se ocupă locurile. Cum unde? La The Writing School. Începem serie nouă din ianuarie 2022, iar din octombrie 2021 dăm drumul înscrierilor.