Cum am publicat o carte fără știrea autorului

În caz că vă gândeați până acum că e imposibil ca o carte să fie publicată fără știrea autorului, uite că venim noi și vă demonstrăm că se poate. Și ca să vă explicăm cel mai bine ce și cum, vă lăsăm să citiți prefața cărții în cauză, semnată de Liviana Tane.

***

Cu puțină vreme înainte de pandemie, eram invitată să vorbesc la un eveniment despre care, mărturisesc sincer, nu știam mare lucru. Mihnea, de la „Elita României”, o platformă de conținut care se încăpățâna să livreze articole pozitive despre oamenii lângă care trăim, publicase la un moment dat un material despre mine și s-a gândit să facă un loc în agendă și pentru noi, ăștia semi-obscuri, la o întâlnire cu publicul pe care o organizase la Universitatea Româno-Americană. Am acceptat, așa cum fac de multe ori, fără să știu exact în ce mă bag și pe cine ar putea să miște povestea mea.

Doi ani și o criză sanitară mai târziu, decideam să renunț la rezervele mele legate de susținerea cursurilor în online și puneam în sfârșit pe picioare un vis mai vechi: The Writing School. Nu doar că mă simțeam foarte pregătită pentru pasul ăsta, dar aveam și toate instrumentele la îndemână ca să adun laolaltă pasionați de scris cu care să mă văd de două ori pe săptămână vreme de doi-trei ani și să ne dedicăm timp serios apucăturii ăsteia despre care încă nu a reușit să ne convingă nimeni că e păguboasă și că nu merită efortul. Ce nu știam eu atunci era că visul meu aduna oameni nu doar din toată țara, ci și din alte țări. Așa a ajuns la mine un eseu de înscriere care mi-a atras atenția:

Eseu despre cum să vă conving pe voi că locul meu e la The Writing School
Sau
Eseu despre cum să mă conving pe mine să nu trimit acest eseu nicăieri

Sunt Anca, am 36 ani, am doi copii mititei, sunt căsătorită cu omul de care sunt îndrăgostită de vreo 14 ani și anul trecut am hotărât că greul din România e prea greu de dus pentru noi. Am închis ceva socoteli, am închiriat casa, ne-am înghesuit bunurile în cutii cu etichete, ne-am urcat în mașină și am venit în Austria, să vedem dacă greul pe care-l duc oamenii de aici e mai greu decât cel din România și dacă noi îl putem duce. Că așa, de acasă, din bula noastră, greul românilor plecați din țară pare mai ușor.

Înainte să plecăm, am avut parte de o perioadă în care ne-am întâlnit cu oamenii dragi, ne-am pupat și ne-am jurat că nu ne vom uita, am plâns și am făcut schimb de cadouri și ne-am promis unii altora că ne vom suna și că ne vom scrie și că ne vom vedea des. Bullshit! Habar nu aveam noi atunci că va urma cel mai ciudat an și că viețile noastre se vor schimba cu totul altfel decât speram, credeam sau ne temeam noi. Habar nu aveam atunci că în curând copiii noștri vor merge pe stradă și le vor spune puilor de pisică: „Hei, pisicuțelor, stați mai departe una de cealaltă, puteți să luați Covid!”

Mânată de dorința de a păstra legătura cu toți și de a-i ține la curent cu aventura noastră, și cu reușitele noastre, și cu viața minunată care ne aștepta, am făcut o pagină de Facebook: O familie de români în Austria. Prima postare am făcut-o în noaptea în care am plecat. Mi-am invitat cei 300 de prieteni să dea Like paginii, cam jumătate dintre ei au apreciat pagina și așa a rămas și până acum. Prima postare a avut un soi de succes sperat, dar total neașteptat. Când am văzut cu ce viteză se distribuie și câte mesaje primesc, mi-am zis să plusez și eu, așa că am promovat postarea cu vreo 25 lei. A ajuns la un impact de peste 90.000 de oameni. Și am continuat să scriu. Și oamenii au continuat să vină.

Acum mă urmăresc 7000 de oameni. Am articole care abia ating un impact de 5000 de oameni și articole care depășesc 15.000.
La început, mă așezam la laptop și scriam cam într-o oră un articol. Câteodată îl verificam, alte dăți, după punctul final, apăsam repede butonul PUBLICĂ.

Ușor-ușor, am început să am tabieturi în ceea ce privește scrisul. Am nevoie de liniște când scriu și prefer, dacă se poate, să scriu un articol dintr-o bucată, nu în mai multe reprize. După ce termin, citesc tot, plec din cameră pentru 10 minute, timp în care fac o altă activitate, orice altceva, apoi mă întorc și citesc din nou. Apoi îi trimit lui, citește, îi aștept reacția și apoi public.

Scriu când am ceva de spus, dar mă așez la masă și când nu știu despre ce o să scriu. Și încep și scriu și constat că se duce undeva și șterg și revin și o iau de la capăt și rearanjez și recitesc și scriu iar, dintr-o altă perspectivă. Și mă ridic apoi de la masă cu un articol despre care, în urmă cu câteva ore, nu aveam nicio idee.

Am început să notez în telefon când îmi vine o idee despre un articol sau o frază care îmi place. Sau îi văd pe copilașii mei cum se joacă și îmi imaginez cum ar fi să scriu cărți despre cum vor fi ei mari, cu o viață frumoasă și plină, iar ei să le citească, să se ghideze după ele și să aibă realmente vieți frumoase și pline.

Alteori, îmi notez în telefon replici pe care nu am fost în stare să le dau cuiva într-o confruntare directă sau într-o discuție în contradictoriu. Îmi imaginez cum ar fi reacționat personajele mele preferate din cărți în situațiile prin care trec eu, îmi deschid telefonul și le notez.

Anul ăsta, de când suntem plecați din România, m-am schimbat mult. Scrisul și importanța pe care eu o acord scrisului m-au schimbat. A devenit o activitate zilnică și necesară pentru mine. Și, indiferent dacă sunt sau nu mulțumită de ceea ce am scris, mereu mă simt mai bine după ce o fac.

Dar nu-mi ajunge timpul. Am doi copii mici, un job la care merg zi de zi, un business care îmi consumă mult timp și multă energie. Am o casă și o bucătărie și nicio bunică și niciun catering prin apropiere. Timpul meu este puțin, dar fac eforturi să acord o bucățică din el și scrisului.
Au început să se deschidă sertare din dulapul meu cu amintiri, sertare din care zboară foi dictando cu titlul: „Compunere”. Am flashback-uri cu mine copil, jucându-mă în vacanțe și gândind: Ce frică mi-a fost să mă dau pe toboganul ăsta, dar ce bine a fost să-mi fac curaj! O să scriu despre el în prima compunere de la început de an școlar.

Apoi am început să îmi amintesc cum le scriam mesaje băieților. Nu doar băieților cu care flirtam eu, ci le scriam mesajele prietenelor mele către iubiții lor, chiar și pe cele în care se certau și își făceau reproșuri. De fapt, mai mult pe acestea din urmă.

Mi-am amintit de jurnale, scriam aproape în fiecare zi. Aveam zile în care începeam cu „Dragă Jurnalule”, așa cum văzusem eu în filme, și dăți în care scriam ca și cum aș fi fost un soi de spectator și mă transformam pe mine într-un personaj.

Fără să îmi dau seama, scrisul a făcut mereu parte din viața mea.

Anul trecut aș fi spus despre mine că hobby-ul meu este cititul. Anul ăsta spun că cel mai mult îmi place să scriu. Iar peste cinci ani îmi doresc să spun că pasiunea mea e cititul și că îmi câștig existența din scris.

E cam mult, așa-i? Nu visez să public bestseller-uri și să mă îmbogățesc. Visez să învăț o modalitate prin care să pot duce blogul meu la următorul nivel și să îl pot monetiza. Sau poate, cine știe, voi scrie acea carte pe care mi-o cer mulți: Emigrant. Primul an în Austria. Emigrant în pandemie 2020.

Mi s-a oferit o colaborare profesională prin intermediul blogului. Cineva vrea să scriu articole despre călătoriile pe care le fac cu familia mea aici, în Austria. Nu e cine știe, însă mie mi-a deschis apetitul să câștig bani din scris. Doar că îmi e teamă. Pe blogul meu scriu și nu aștept nimic din partea nimănui și nimeni nu are vreo pretenție. Ce mă fac dacă, atunci când voi începe să scriu profesional, se va auzi din senin o voce: „Oameni buni, nu vă lăsați păcăliți, e o impostoare, ea nu știe să scrie! Doar vă păcălește!”?

Cam aceasta este relația mea cu scrisul și cam acestea sunt motivele pentru care îmi doresc să învăț de la voi.

Am și multe contraargumente.

Am cumpărat cartea Ghidul scriitorului începător tocmai ca să mă conving că nu merită să mă înscriu la această școală. Am terminat-o în două nopți și deja acum o citesc a doua oară, de data aceasta cu pixul în mână și îmi iau notițe. Nu am timp. Mai fac un curs online de limba germană. Și, să fim serioși, la finalul acestei școli nu mă va aștepta nimeni cu brațele deschise și buzunarele pline de oferte spectaculoase. Nu am bani pentru această școală. Pandemia m-a făcut să pierd două joburi și ne-a destabilizat financiar. Prietena mea bună, cea care insistă să mă înscriu și să urmez această școală, mă va împrumuta cu banii pentru prima rată, bani pe care ea îi scoate din overdraft-ul cardului.

Vedeți voi, am multe motive să nu vă trimit acest eseu.

Și doar unul pentru care să o fac: îmi doresc tare!

În spatele unui mesaj atât de onest și de neprelucrat, nu putea să stea decât un om cu care mi-ar plăcea să petrec cel puțin doi ani din viață. Sau măcar câteva ore, eventual lângă o limonadă sau un pahar cu vin, poate la o discuție despre cărțile noastre preferate. Sau despre întâlnirile care ne-au influențat destinul. Habar n-aveam că lucrul ăsta se întâmplase deja.

La scurt timp după validarea înscrierii, Ancuța mi-a scris în privat pe Facebook: „Eu de atunci te știu, de la evenimentul organizat de Mihnea. Who knew things would turn out this way? Dap… Încă eram în țară. Era mai și noi am plecat în august. Cu Creatorii după mine. Și după ce am citit cartea, te-am căutat. Nu ți-am reținut numele atunci. Doar că tot ce ai spus a fost wow pentru mine. Și dacă ai recomandat o carte ca fiind biblia ta, păi a doua zi m-am dus și am luat-o! Am vrut doar să știi că ai puterea să influențezi oameni și poate chiar să schimbi destine, fără să le stai foarte aproape.”

Pe Gabi nu-l cunosc. Sau, mă rog, să zicem că n-am fost introduși formal. Dar când mi-a scris să-mi spună că vrea să-i facă soției lui cadou de ziua ei o carte în care să adune lucrurile care-i aduc cea mai mare bucurie, n-am știut ce să-i răspund. Am eu fixurile mele și transformatul blogurilor în cărți nu e tocmai sus pe lista mea de preferințe. Dar n-am putut să refuz un bărbat care spune: „Eu cred enorm în tot ce face Ancuța, iar acum tot universul ei se învârte în jurul cărților.” Cine-ar fi putut?

I-am răspuns politicos că facem 10-20 de exemplare pe care să le dăruiască familiei, dar că trebuie să se înarmeze cu răbdare, pentru că treaba asta cu scosul de cărți cere timp și nu e tocmai o știință exactă. Doar că, pe măsură ce revizuiam textele, îmi dădeam seama că nu era doar un blog transformat în carte, ci un om transformat în carte. Pentru că Ancuța s-a pus pe ea, în sufletul gol, la vedere. Pentru toți cei care s-au gândit vreodată să-și ia viața de la capăt și n-au destul curaj.

De-a lungul primului an adunat în texte, i-am simțit adeseori frustrarea și nesiguranța. Uneori, frazele sunt gâtuite de sentimentul neputinței. Oricât de tentată aș fi fost să le reformulez, am ales de multe ori să le las exact așa cum au ieșit, căci tot acolo, în aceleași răsuciri de gând, se simt de fiecare dată, și mai puternic, speranța.

Ziua ei e în fiecare an, pe 7 iunie. Iar cartea asta nu e un cadou pentru ea, ci darul ei pentru toți cei care au nevoie doar de un strop de curaj ca să-și ia viața în propriile mâini. Pentru că fiecare dintre noi are puterea să influențeze oameni și poate chiar să schimbe destine.

„Când stăteam în România, cifrele legate de diaspora erau doar cifre. Aici cifrele devin oameni cu care mă întâlnesc pe stradă, pe care îi privesc în ochi și care îmi întristează sufletul.
E șocant și e trist cât de mulți oameni buni ai pierdut, România!” – Fragment din cartea Ancuței Stoian

***
Da, Ancuța, aceasta este prefața cărții tale – O familie de români în Austria, cadoul soțului tău pentru tine, la care ne-a fost tare drag să contribuim. Pentru că meriți și pentru că povestea ta și talentul tău merită să fie auzite de o lume întreagă. Pentru că poveștile din blogul tău merită să treacă la următoarea etapă, mai exact la acea carte în format fizic pe care visezi de atâta timp să o ții în mână. Și la cât e de savuroasă, suntem sigure că de abia așteaptă și restul lumii să o comande, să o citească și să o iubească..

Când se va întâmpla asta, vă întrebați? Ei bine, cât de curând, așa că vă mai ținem puțin în suspans, și pe voi, și pe Ancuța. Până atunci, vă lăsăm să vă bucurați de minunăția asta de copertă realizată de Bogdan Moraru pentru cartea O familie de români în Austria de Ancuța Stoian.