13 rânduri

de Ligia Dumitrescu

Îmi amintesc uneori momentul când piciorul mi se afunda printre ciorchinii de strugure. Simțeam cum mă pătrunde răcoarea lor lipicioasă, cum boabele se zdrobesc sub picioarele mele, cum zgârciurile mă împung și îmi zgârie pielea – un protest firav față de descărnarea la care erau supuse.

Dacă soarele mai avea putere în zilele acelea de toamnă aurie, mamaie scotea ligheanul mare de tablă în curte, turna în el vreo câteva oale cu apă caldă, mă freca peste tot cu o coajă de săpun, mă limpezea, apoi mă ștergea cu un prosop aspru, hotărâtă să curețe de pe mine orice urmă din praful în care mă bălăceam zilnic pe ulița din spatele casei. Mi se înroșea pielea de la atâta frecuș. Mă cerceta încă o dată și îmi punea o pereche de chiloți albi, tetra, care străluceau de-ți luau ochii, în contrast cu pielea arămie pe care soarele se jucase cu culorile cât durase vacanța.

Tata mă ridica de subțiori și mă lăsa încet în masa de bobițe colorate și dulci, la fel cum astăzi părinții își pun copiii în țarcurile cu sfere de plastic multicolore de pe la locurile de joacă amenajate prin mall-uri. Țarcul meu era linul, care semăna cu o cadă rudimentară. Lung de vreo doi metri jumate, cu pereții laterali înclinați spre afară, făcuți din blăni groase de lemn, împănate cu frunze uscate de porumb, ca să nu lase lichidul să se scurgă,  ajunsese maroniu negricios, de la taninul care-i pătrunsese în fibră an de an.

Acesta era momentul lui de strălucire. Când era așezat pe niște butuci groși în mijlocul curții și umplut cu ciorchinii culeși cu grijă din vie. Dacă anul fusese bun, se umplea și boabele îmi înghițeau picioarele aproape în întregime. Începeam să țopăi veselă de la un capăt la altul al linului. Și în scurt timp cădeam, sau mă lăsam să cad, în fluidul care nu era fluid, ci o aglomerare de biluțe adunate laolaltă; un fel de replicare la altă scară a moleculelor care, împreună, dau naștere acestei forme surprinzătoare a materiei, ce face trecerea de la solid la gaz mai lină și mai spectaculoasă. Mă îmbăiam acolo, în ceva care luase forma vasului ca un lichid, dar era altceva, pe cale să se transforme în ceea ce încă nu era. Lângă mine intra și tata, cu pantalonii suflecați, și împreună ne porneam să strivim boabele amestecate, mari cât zarzăra, sau mai mititele, cât unghia, negre sau aurii, unele rozalii sau roșietice. O mulțime de nuanțe. Pe toate se simțea dogoarea soarelui.

Frământam și râdeam.

La sfârșit eram îmbrăcată într-o pojghiță dulce împodobită cu coji de strugure. Iar picioarele nu se mai pierdeau printre bobițe, ci prin lichidul pământiu pe care mă aplecam și îl sugeam direct dintre zgârciurile despuiate. Niciodată nu am înțeles cum dintr-o simfonie de culori ieșea zeama aceea mai degrabă respingătoare la vedere. Dar ce gustoasă era! Ce plăcere să-ți simți gura inundată de parfumurile amestecate ale soiurilor ce fuseseră puse laolaltă în lin!

Treaba era terminată. Mamaie mă lua și mă spăla din nou, mai gingaș de astă dată, lăsându-mă să mai miros o vreme a struguri și pământ, a soare.

Ea nu intra niciodată în lin. Stătea pe margine și ne urmărea. Din când în când, făcea palma căuș, o scufunda în lichid și o ducea la gură. Gusta sucul din struguri. Și zâmbea când îi simțea dulceața.

Via era iubirea ei.

De primăvara, când începeau lucrările, până toamna când totul devenise o licoare strânsă în butoaie, ea mergea la vie. Urca în fiecare zi drumul de pământ care o ducea către ceea ce-i mai rămăsese din via moștenită de la părinți, ceea ce stăpânirea comunistă îi permisese să păstreze. Săpa, tăia, lega, iar săpa… Cerceta fiecare viță. Știa fiecare ciorchine, de când era doar o puzderie de bobițe verzi, de mărimea vârfului unui ac de gămălie, până când soarele și seva pământului, ploaia și mâinile ei le transformau în sfere aurii sau rubinii, în biluțe negre parfumate, sau în spectaculoasele ”țâța caprei”, numite așa datorită asemănării cu acea parte prin care ne vine laptele gras și bun. Via își etala țâțele în forme diferite, care mai de care mai frumoasă și mai parfumată. Laptele ei, pe care urma să îl mulgem cu picioarele într-o frumoasă zi de toamnă, se cocea toată vara sub privirile îndrăgostite ale bunicii mele.

Mi-o amintesc cum trecea printre rânduri, întinzând brațul așa încât degetele să mângâie frunzele lobate, pe care și Adam și Eva le-au ales ca prim veșmânt.

Mi-o amintesc așezată la umbra unei vițe când soarele dogorea prea tare, spunându-mi povești.

– Când eram fată, acasă la mama, și aveam toată via, înainte să ne-o ia tămășiții ăștia de comuniști, făcuse taica un șopron în mijlocul locului. Avea ușă și un pat de lemne, pe care pusesem saltea de paie. Și o gaură pătrată în chip de geam. Când venea vara, îmi luam o pătură și mă mutam acolo, între vițe. Seara mă întindeam afară, pe pământ, și mă uitam la stele. Mă gândeam cât de mică sunt pe pământ, dar câte lucruri mi s-a îngăduit să văd. Ascultam greierii și mă întrebam dacă ei știu că îi ascult, dacă le pasă că îmi place cântecul lor. Dacă stelele se uită înapoi la noi? Ascultam vântul foșnind prin frunzele viii și câteodată mă înfricoșam la gândul că foșnetul poate fi făcut de un șarpe. Nu-mi plac șerpii, maică! De mică mi-a fost frică de ei.

– Da’ cum să se uite stelele la noi, mamaie? Păi ce, ele au ochi așa, ca noi?, o întrerupeam eu nedumerită de ideea că un licurici de pe cer ar putea să vadă.

– N-au, maică. Sau or avea. De unde știm noi că n-or fi și p’acolo oameni, ca noi, care stau și se uită la stele? Și poate suntem și noi o stea pentru ei.

– Atunci, poate sunt și eu o stea, am zis mulțumită. Zi, cu șerpii!

– Îmi era frică rău de șerpi, dar chiar-și-așa, nu puteam să nu mă mut la vie vara. Închideam ușa cu grijă în fiecare seară, ca să nu intre vreunul peste mine. Într-o noapte, am simțit cum îmi urcă o răceală pe picior. Am sărit friptă din pat și l-am văzut la lumina lunii. Unul gros cât mâna ta, jumate în pat, jumate agățat de piciorul patului. Intrase pe fereastră. Am țipat, dar cine să mă auză în puterea nopții. Îmi bătea inima, maică, de să-mi sară din piept. Am aprins lampa și am îndreptat-o spre el. S-a ridicat de cap, cam cât ai tu mâna până la cot. Mă fixa cu ochii sticloși, de mă jur că îmi îngheța sângele în vine. Și cu limba despicată dădea prin aer, de parcă voia să mă pălească. Da’ s-a speriat de foc și a fugit pe ușă, afară. N-am mai putut dormi noaptea aia, până dimineață. Și i-am zis lu’ taica să-mi pună plasă la geam.”

Eu știam povestea, dar nu mă săturam niciodată să o ascult din nou.

Simțeam cum îmi intră spaima în suflet, când vedeam cu ochii minții bestia, înaintând pe lângă piciorul lui mamaie. Și, într-un fel, mă bucuram. Pentru că în mintea mea, eu eram totdeauna acolo, să o salvez.

N-am salvat-o din moarte. Nimeni nu se salvează de acolo.

Ea ne-a lăsat moștenire via, bunul ei cel mai de preț. Și, prin vie, o parte din sufletul ei. Știind cât de mult o iubea, mă gândeam că prin cârceii agățați de sârme, prin joardele întinse primăvara, prin frunzele pe care le mângâia cu tandrețe vara, prin perlele parfumate ale strugurilor copți, țineam vie legătura cu ea.

O vreme ne-am ocupat de vie. Dar stăteam la sute de kilometri distanță, așa că am găsit oameni care să o lucreze. Iar ei lucrau pentru bani, nu pentru suflet și legăturile s-au scuturat. Apoi, tot mai des, la vremea culesului, hoarde colorate dădeau iama și furau strugurii, înjumătățind recolta. Am renunțat prima oară la rândurile cu preferații mei – Feteasca Neagră. Erau cel mai aproape de locul unde își făcuseră aceia niște cocioabe. Și rădeau tot. Ca lăcustele care nu lasă nimic în urmă, au sfârșit prin a fura și stâlpii de beton și sârma. Rămăseseră tulpinile cu joardele atârnând dezolate pe pământ. Dar le-au scos și pe ele și le-au pus pe foc, iarna.

Și a venit momentul când rațiunea a înfrânt inima. Cheltuiam o mulțime de bani, doar pentru ca să plecăm frustrați toamna cu câțiva struguri pe care ni-i lăsau, aproape în batjocură, prădătorii. Așa că am încetat să ne îngrijim de iubirea lui mamaie.

13 rânduri de vie părăsită îmi bântuie gândurile uneori.

Îmi zic că și ea ar fi procedat la fel.

Dar poți să știi, cu o iubire ca a ei?…

 

Textul Ligiei este rezultatul provocării lansate pe pagina The Writing School.

Foto: Unsplash

13 rânduri