fbpx

Treabă de cucoane, de Adriana Spineanu

Maria nu se luase niciodată în serios. Și, după părerea ei, nici nu fusese luată vreodată în serios de cineva. Mai ales acum, când se apropia de 30 de ani. Nici măcar nu era pregătită de vreo schimbare în general, fie ea doar de o cifră.

Se privea deseori în oglindă, dar tot timpul pe fugă. Una, două secunde și gata. Nu, ea nu avea timp de „fanfazoneli” cum numea Maria cam tot ce ar fi putut să-i pună cumva în valoare feminitatea. Pentru că, până la urmă, tocmai despre asta fusese vorba în toată tărășenia asta în care intrase, cu sau fără voia ei. Bine, fusese și voia ei, că altfel cum, Doamne iartă-mă, să se fi abătut ghinionul taman pe capul bietei fete. Mă rog, femei.

Realitatea este că se săturase de atâta singurătate. Îi răsuna în cap ca ploaia ropotind printr-un burlan ruginit. Poc Poc Poc. Îi chinuia timpanele provocându-i, atunci când era dracul mai smolit, adevărate ticuri. „Pe fond nervos”, așa îi spuneau vecinele mai în vârstă, șoptind în urma ei: „Mititica, a rămas fată bătrână, sărăcuța. Ce ți-e și cu destinul omului. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus.” Și alte vorbe de duh care mai de care mai relevante pentru situația în care era.

La drept vorbind, unde era? În prima jumătate a vieții, asta dacă ne-am lua strict după statistici și după durata medie de viață a unui cetățean european. Doar că perspectiva Mariei arăta ceva mai diferit. Nu din cauza timpului sau dintr-un exces de siguranță de sine nu se privea și nu se aranja în oglindă. Nicidecum. Maria n-o făcea pentru că asta era treabă de cucoane, de femei în toată firea. Or, Maria este pentru Maria o puștoaică.

O cheamă Marie, are aproape zece ani și nici măcar prima sângerare nu i-a venit. Te privește sfioasă pe sub genele lungi, clipind des din ochii de culoarea castanelor pârguite. Părul lung și-l poartă lăsat pe spate, iar toamna și primăvara își aliniază șuvițele rebele sub o beretă așezată șmecherește pe-o parte. În aparență, o copilă oarecare cu o viață absolut banală. Dar doar în aparență.

Pentru că, în realitate, fetița-femeie Maria suferă. Suferă și nici măcar nu-și dă seama de asta pentru că nu-și lasă niciodată mintea să zboare liberă. Pentru că, dacă ar face-o, ar înțelege că nici măcar nu a fost vina ei. Ar înțelege că tatăl ei a plecat pentru că așa a ales, nu pentru că a vrut să-i provoace ei vreo suferință. Maria nici nu prea exista în viața și, mai ales, în planurile lui de viitor, deci nici nu putea să fie vreun obiectiv strategic în lupta care se dezlănțuise între el și mama ei. Nu.

Maria, însă, a ales să creadă ce-ar fi crezut orice copil de vârsta ei: tata o părăsise mai ales pe ea, taman din vina ei. Ceea ce nu va mai permite nimănui,  niciodată.

De aceea, atunci când îl cunoaște pe Paul, profesor de Dinamica Materialelor, un tip cam cu treizeci de ani mai rodit și mai rodat decât ea, îl primește cu brațele deschise. Are, în sfârșit, ocazia să fie ce-și dorește cel mai mult pe lume, fetița cuminte a lui Tati.

Până într-o zi, când Paul o anunță că ce-a fost între ei s-a cam consumat și că fluturii din stomac și-au mutat domiciliul direct într-un insectar de unde se zgâiesc bombându-și ochii segmentați și negri. Atunci face Maria ceva ce fetiţa Marie nu a reușit: îl păstrează pe Tati pentru ea. Pentru totdeauna.

Așa o să și stea scris pe coroanele funerare pe care familia i le depune lui Paul la capelă: „Soția și fetele, pentru cel mai bun soț și tată. Pentru totdeauna.“

Treabă de cucoane, de Adriana Spineanu